Viața noastră sexuală a fost un calvar

Ilustrație: Roma Gavrilă |

Sexul era un pericol. Sexul putea să ducă la moarte. Sexul era o obligație. Dacă nu voiai sa faci sex cu soțul, erai o femeie rece. Dacă rămâneai însărcinată, era problema ta. Dacă soțul te părăsea, era vina ta. Plăcerea ta nu conta. Corpul tău nu era al tău. Singura lecție primită de la părinți: să nu ne faci de rușine. Singura lecție dată mai departe fiicei: să nu rămâi însărcinată. 

Așa își descriu multe dintre femeile pe care le-am intervievat pentru acest articol experiența sexualității în perioada comunistă. Sunt generațiile mamelor și bunicilor noastre, pentru care sexul putea să însemne pierderea controlului asupra propriei vieți, avorturi clandestine, multă suferință fizică și un risc permanentizat. 

Înainte de 1989, avortul era aproape complet interzis, mijloacele contraceptive lipseau, iar educația sexuală era cvasi-inexistentă. Femeia avea o datorie patriotică: trebuia să nască copii, cu orice preț. 

„Ideea pe care noi o aveam despre viața sexuală se lega mai degrabă de teamă și teroare. Sigur că era vorba, într-un anumit fel, și de plăcere, dar era o plăcere care avea consecințe de iad”, explică profesoara Mihaela Miroiu. 

Ne-am propus să explorăm la Jurnalul Decretului ce impact a avut legislația care a interzis aproape complet avorturile între 1966 și 1989 asupra felului în care femeile din România și-au trăit viețile sexuale. În ce măsură chiar viziunea de acum despre sexualitate, intimitate sau identitate sexuală poartă moștenirea acestui trecut traumatizant? 

Unele dintre persoanele intervievate în cadrul documentării au dorit să le fie protejată identitatea, în contextul unor mărturii foarte personale și sensibile. Altele au solicitat să le fie publicat doar prenumele. Doar câteva au acceptat să vorbească cu nume și prenume. 

Edwina Crăciun avea 2 ani când și-a găsit mama moartă în urma unui avort pe care și-l provocase singură. „Mama a murit în 1981 pentru că a vrut sa avorteze acasă, încă o dată. De data asta încercase cu leandru și s-a otrăvit de tot”. 

Jenica era numele ei. Avea 29 de ani când și-a pierdut viața. Familia a intervenit pe lângă polițistul și medicul din sat, iar la cauza oficială a decesului a fost trecut stop cardiac, povestește fiica. Motivul real al morții trebuia ascuns pentru că survenise în urma unui avort clandestin – dar și pentru că sarcina era dintr-o relație extraconjugală. 

„Am aflat mai târziu că nu rămăsese însărcinată cu copilul lui tata, că nu îl mai iubea și că avea o aventură cu un tip. Am auzit apoi ca tata o batea, că ei îi plăcea să danseze și să cânte și că era plină de viață. Era și foarte frumoasă. Am o singură poză cu noi împreună. Astea sunt faptele. În ce fel ne-a afectat pe noi toți e o altă poveste”, povestește Edwina. 

Aproape 10.000 de femei au murit în perioada comunistă în urma unor avorturi clandestine. Acestea sunt doar cazurile înregistrate oficial. Unele decese erau mușamalizate, fiind trecute alte cauze, cum s-a întâmplat și cu mama Edwinei Crăciun. 

Fiica a crescut fiind compătimită de cei apropiați, „nu mă scoteau din săraca”, dar și expusă judecăților virtuoase despre mama ei. În ochii unora, faptul că Jenica avusese o relație extraconjugală o făcea responsabilă, ba chiar vinovată de propria moarte. 

„Mama ta a murit pentru că a fost o curvă”, îi spuneau Edwinei unii apropiați. 

A împărtășit și fiica, mulți ani, această viziune despre mama ei. Nu a primit niciun fel de sprijin post-traumatic, iar până a ajuns să vadă lucrurile „prin ochi de iubire” a mers mult pe calea autodistrugerii. Povestește că abia pe la 20 de ani, cineva i-a spus că mama ei a iubit-o foarte mult. 

„Acum știu că a fost foarte, foarte curajoasă”. Curajoasă să își caute plăcerea și iubirea într-o societate în care femeile erau condamnate pentru asta. 

„Acum am ochii ei”, spune Edwina.

„Pentru mine sexul nu contează”, zice Dichița, o femeie de 58 de ani. A acceptat să vorbească, dar cu condiția să rămână anonimă. Dichița e porecla ei din copilărie. 

Primele lucruri pe care femeia le povestește despre ea se leagă de supraviețuire. „Pe timpul lui Ceauşescu, ne făceam singure avort. Unele femei au murit, altele au supraviețuit. Eu trăiesc.” Dichița are 4 copii şi 14 avorturi.

A crescut într-o familie foarte săracă, cu părinți dependenți de alcool, care aveau două clase. La școală nu avea niciodată „pachețel” cu ea. În pauza de masă venea acasă să găsească ceva de mâncare. Îl găsea pe tatăl ei beat. Mânca gelatina și grăsimea rămase pe marginea unor conserve. 

„Au făcut şi ei copii să aibă pe cineva prin curte sau dintr-un accident. Era clar că nu eram doriți, deoarece eram neglijați”, spune Dochița. De educație și sfaturi nu s-a pus problema. „Nu ştiam nimic despre naştere, nu ştiam nimic despre sex, eram speriată şi dezorientată.” 

La 16 ani, a cunoscut un băiat care lucra pe un șantier. Prima ei experiență sexuală a fost asemănătoare cu un viol. 

Eram pe ciclu, dar pentru el nu a contat. A insistat şi până la urmă s-a întâmplat… a fost foarte dureros şi mai mult cu forța. Țin minte că după ce terminase a stat culcat lângă mine, iar penisul lui era pe pulpa mea, plin de sânge.

Cred că ne-am mai întâlnit de vreo două ori după şi am rămas însărcinată. Burta creştea, ai mei când au observat m-au bătut. Tatăl copilului când a auzit că sunt însărcinată, a dispărut. L-am găsit, l-am dat în judecată pentru pensie alimentară, dar nu mi-a plătit decât trei luni şi asta a fost tot

, povestește femeia.

Anul era 1980. Dichița avea 17 ani și un „copil din flori”, născut în afara căsătoriei. Era una dintre cele mai grele situații în care te puteai trezi ca femeie în perioada comunistă. 

Nicolae Ceauşescu la Conferinţa Naţională a Femeilor, 1978. | Foto: Fototeca online a comunismului românesc, cota 141/1978

Odată cu introducerea decretului din 1966, sexul a devenit prilejul unei spaime îngrozitoare: dacă rămâneai însărcinată erai obligată să păstrezi copilul, iar dacă nu erai căsătorită, familia te renega și trata foarte prost. 

„Ca femeie singură purtai o anatemă cu tine. Treceai drept o persoană de moravuri ușoare și o persoană de moravuri ușoare e una care își face foarte greu prieteni printre femeile căsătorite. Dacă tu ai făcut un copil din flori, înseamnă că faci sex în afara căsătoriei și înseamnă că poți să faci sex și cu soțul meu”, explică contextul de atunci Mihaela Miroiu, profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), teoreticiană și militantă feministă.

Presa de propagandă încuraja femeile să rămână în relații nefericite și le condamna pe cele care alegeau divorțul. | Foto: Revista Flacăra

Când „copilul din flori” a împlinit doi ani jumate, Dichița l-a cunoscut pe actualul ei soț. „Şi de aici începe adevăratul calvar”, spune femeia.

Bărbatul era gelos și foarte violent. Când a început să îl bată și pe copilul ei, s-a gândit să îl părăsească. Avea puțin peste 20 de ani. A aflat însă că era din nou gravidă, iar din cauza sărăciei și ca să evite rușinea de a fi o mamă singură, cu doi copii din flori, a rămas alături de bărbatul care o chinuia. 

Voia să facă sex cu ea doar când era beat. Actul sexual era mai mult un viol, spune Dichița.

 „Mă trezeam cu el peste mine, la 1-2 noaptea”. Dacă îl refuza, o jignea și o acuza că s-a culcat cu alții. Simțea că era atât de terorizată, iar acuzele lui atât de absurde pentru ea, încât a încercat să se sinucidă. Bărbatul nu își lua nicio precauție în timpul actului sexual, motiv pentru care Dichița rămânea des însărcinată. Când se întâmpla asta, o încuraja să scape de sarcină. „De fiecare dată era să mor”, își amintește femeia. Când își provoca avorturi, soțul pleca din casă. 

Din virtutea femeilor făcea parte faptul de a nu urmări propria lor plăcere sexuală. Mai mult decât atât, codul familiei prevedea că sexualitatea este o obligație familială. Nu ai fi avut cum să invoci ideea de viol conjugal, din moment ce era datorie conjugală sexualitatea. Alea datoare erau femeile. Și ideea generalizată era că problema prevenirii sarcinii o privește pe femeie

, explică Mihaela Miroiu. 

Dichița spune despre sine că a fost „familistă şi foarte serioasă”. Pentru ea nu a existat plăcere sexuală. Sexul a fost îndurat, ca atâtea alte greutăți ale vieții. „Chiar dacă mă săturasem de el şi mă gândeam să-l părăsesc, nu aveam unde să plec. Am îndurat bătăi, jigniri, umilințe şi toate astea degeaba. Eu am fost o persoană tăcută”.

Una dintre primele și cele mai importante cercetări pe tema felului în care femeile au trăit și s-au raportat la sex și sexualitate în perioada comunistă a fost făcută de către Adriana Băban, profesor specializat în Psihologia Sănătății, Medicină Comportamentală & Psihosomatică și Metode de Cercetare Calitativă la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. 

Studiul din 1996, numit „Viața sexuală a femeilor: o experiență traumatizantă în România socialistă”, are la bază 50 de interviuri cu femei care aveau între 18 și 50 de ani în 1988 și locuiau în Cluj. 

Din 50 de femei, doar cinci au povestit că se puteau aproviziona cu mijloace contraceptive, luate de pe piața neagră. 40 din 50 de femei au trecut prin mai multe întreruperi de sarcină clandestine. Despre începutul vieții sexuale, una singură a povestit ceva pozitiv: „Nu am acceptat niciodată ideile depășite ale părinților. Când am făcut dragoste prima oară mi s-a părut destul de plăcut și romantic.”

Mărturiile femeilor arată că sexul era asociat cu o datorie și putea să provoace experiențe traumatice:

Toate femeile intervievate au spus că și-au dorit să fie mame, dar nici una nu ar fi dorit să aibă mai mult de 1-2 copii. Motivele erau sărăcia, penuria de locuințe și dificultatea vieții cotidiene. 

„Când mi-am dat seama că sunt însărcinată, pentru mine a venit sfârșitul lumii”, a spus una dintre femei. „Eram gata să mă omor”, a povestit altă femeie.

Sexualitatea era un subiect tabu, înconjurat de rușine și de tăcere indiferent de mediul social. 

Dorina, o femeie de 56 de ani crescută la țară, povestește că era un subiect absolut evitat în familia ei. Când i-a venit ciclul, la 11 ani, s-a speriat îngrozitor, pentru că nu știa ce se întâmplă cu ea. Tot ce a auzit de la mama ei a fost: „Ai grijă să nu mă faci de rușine, să nu rămâi cumva însărcinată.”

Ioana Coja, în vârstă de 72 de ani, s-a născut într-o familie din București. Tatăl ei era ginecolog și profesor universitar, iar mama avea și ea studii superioare. În chestiunea sexualității, tăcerea lor a fost însă identică cu cea din familia de țărani în care a crescut Dorina.

Foto: captură video Infernul care nu se uită: confesiuni din epoca decretului

Părinții nu i-au spus Ioanei absolut nimic despre sexualitate sau dezvoltare corporală. Când a avut prima menstruație a crezut că o să moară. În familie se considera că astfel de lucruri sunt triviale, nu era elegant să vorbești despre ele. Despre sex, Ioana Coja a aflat din Răscoala lui Rebreanu, dintr-o scenă de viol care a șocat-o. 

Ideea de educație sexuală era inexistentă. Era o chestie care se făcea târfelor. O fată de familie normală, cu părinți normali, nu trebuia să aibă preocupări în sensul ăsta, pentru că ar fi riscat să devină târfă

, își amintește femeia. 

Profesoara Mihaela Miroiu povestește că a auzit prima dată de orgasmul feminin într-un film văzut pe o casetă piratată. Avea 28 de ani. „Într-atât de mare era ignoranța noastră, atât de sărac limbajul nostru pe tema asta, atât de mare incultura.” 

Prima reacție a fost una de enervare. „De ce nu am știut eu toate astea? De ce mama nu mi-a spus? Deși ea săraca era alta venită din aceeași lume. Ori mamele noastre la vremea respectivă ne educau că noi trebuie să fim virgine până la căsătorie și că toți bărbații sunt porci, că ei nu își urmăresc decât propria plăcere, își iau pălăria și pantalonii și pleacă și te lasă pe tine cu toate belele.”

Frica și rușinea constituiau bazele „educației sexuale” oferite fetelor în epoca decretului. Ideea că sexualitatea era ceva rușinos, chiar imoral, trebuia să le păzească pe fete până la căsătorie. Abia apoi aveau dreptul – dar și datoria – să devină ființe sexuale.

Însă tabuurile și rușinea din jurul sexului nu erau o haină pe care să o dai ușor jos la căsătorie, ca să devii alt om. Așa cum scrie Adriana Băban în cercetarea publicată în 1996, „posibilitatea brusc survenită a implicării sexuale, după ce ani de zile ți-ai refuzat până și aluzia unei astfel de experiențe, constituia o problemă emoțională complexă.” 

Tăcerea despre sex și sexualitate nu se manifesta doar în familie, ci și în cercul de prieteni. Femeile nu vorbeau între ele despre asta. „În privința vieții noastre sexuale, dacă exista vreo conversație, ea era extrem de scurtă și săracă în vocabular, era mai degrabă un silogism al amărăciunii destul de monoton exprimat, pentru că nu aveam cultură pe tema asta”, spune Mihaela Miroiu.

Emilia* (pseudonim) povestește că mama ei își dorea mult să facă școala de arhitectură, dar la 19 ani a rămas gravidă cu un „individ dubios, mitoman, de care n-o lega mare lucru, dar care i-a speculat slăbiciunile la vremea aia”. S-au căsătorit și au divorțat trei ani mai târziu. 

Mama Emiliei nu a mai dat la arhitectură și a crescut-o singură în sărăcia anilor ‘90. A făcut bișniță cu blugi de la turci ca să se poată întreține.

N-ai idee cât potențial a avut femeia, cât de mișto era și cum i s-a distrus tot potențialul ăla după ce m-am născut eu. A fost o mamă faină, tânără, imatură tare. Cică trauma îți și blochează maturizarea la vârsta la care erai, multă vreme. Ei, maică-mea a fost toată viața de 19 ani, și îi stătea bine. Era… fun. Dar e nasol, am iubit-o enorm, a fost cea mai bună prietenă a mea și sub toată chestia asta e și gândul că simpla mea existență i-a distrus orice șansă

, povestește Emilia. 

Mama ei s-a învinovățit pentru că a rămas însărcinată la 19 ani și a considerat că a fost imoral să facă sex atunci. „Cred că a considerat că a făcut la un moment dat o prostie incomensurabilă, ceva care a dezonorat-o total, și pe ea și pe toată familia. Că n-a fost… fată cuminte, să-și aștepte nunta.”

Fiica a numit-o cu duioșie „Ioana d’Arc”, după ce mama ei i-a spus cu mândrie unei ginecoloage că nu mai avusese relații sexuale de 15 ani. „Copila imatură din ea aștepta să îi spună cineva – bravo, uite, așa face o femeie cuminte, onorabilă. Se abține până nu-i mai trebuie.”

Foto: Revista Flacăra

Trauma sarcinilor nedorite și a avorturilor clandestine a fost atât de puternică în unele cazuri, încât au fost femei care au decis să renunțe cu totul la a avea viață sexuală. 

Maria* (pseudonim), o femeie în vârstă de 53 de ani, spune că mama ei a „terminat” cu sexul după ce a născut al patrulea copil. „Mama ne-a iubit, dar nu eram doriți. Ne-a povestit ca ar fi vrut mai mult sau mai puțin să aibă un singur copil, restul erau accidente, ea a încercat totuși să scape de sarcini cu diferite metode”. 

Maria spune că nu le-a fost ușor să audă că nu au fost doriți, dar că înțelege cât de dificil a fost contextul mamei ei. Avea 17 ani, s-a îndrăgostit, dar nu știa nimic despre relații. 

„Când s-a trezit, avea 30 de ani și patru copii”. 

A ales atunci abstinența sexuală totală, din teama să nu mai rămână din nou gravidă. I-a zis soțului ei că nu va mai avea relații sexuale cu el, iar el să facă ce vrea. „Și tata s-a cam apucat de băut”, povestește Maria.

Povara sarcinilor nedorite și a avorturilor clandestine era dusă de multe ori de către femei în singurătate, fără sprijinul soților lor.

Ioana Coja povestește că, dacă apăreau complicații în urma unui avort clandestin, soțul ei se speria și dispărea. Într-un astfel de episod, soțul a plecat la tatăl lui, lăsând-o singură, cu doi copii mici, sângerând în baia familiei. Când s-a întors seara, a întrebat-o: „Încă tot ești în situația asta?”.

La întrebarea „Vă era frică să faceți sex?”, Ioana răspunde cu „bineînțeles”. Singurul moment când actul sexual nu însemna o grijă în plus era atunci când era deja însărcinată. 

Ionela* (pseudonim) are 34 de ani și își amintește că bunica ei i-a povestit cum se închidea în baie și își provoca singură avorturile. Era să moară de mai multe ori de la hemoragie. Soțul, bunicul Ionelei, era absent din viața de familie. Era ospătar la cantina partidului și „venea acasă mai mult ca la hotel”. Cei doi soți trăiau în lumi total diferite.

El auzea tot felul de povești din bar, despre adulter, ea era foarte pudică. Cred că vedea sexul mai mult ca o datorie a femeii în căsnicie. Dar mi-a povestit o întâmplare, că bunicul i-a făcut bagajele și a dus-o la gară pentru că nu a vrut sa îi pună mâna pe penis sau așa ceva.

Cum se raportau bărbații la toata anxietatea sexuală pe care femeile o simțeau? „La vremea aceea, în cel mai bun caz, dacă partenerul era un gentleman, accepta să plătească acea femeie care îți făcea întreruperea de sarcină”, spune Ioana Coja. „Important era să aibă el o plăcere. Tu contai destul de puțin”.

„În majoritatea cazurilor pe care le cunosc, (femeia și bărbatul, n.r) erau doi oameni care mergeau complet paralel din punct de vedere sexual”, explică Mihaela Miroiu. Au fost și bărbați care au avut simț moral și au empatizat cu femeile – dar, din păcate, nu era o regulă, crede aceasta. Grija și empatia erau mai degrabă excepții. Explicația stă în faptul că făceau parte dintr-o cultură în care voința femeilor nu conta. Asta învățau din familie, din societate. 

„Era un banc care exprima foarte clar chestia asta. Un ascultător întreabă la Radio Erevan: În ce condiții are o femeie orgasm? Și Radio Erevan răspunde: Cui îi pasă? Probabil că și din cauza aia vorbim atât de puțin și acum despre povestea asta”, adaugă Mihaela Miroiu. 

Multe mărturii despre sex și sexulitate în epoca decretului au în comun ideea că ceea ce îți doreai ca femeie nu prea conta și că, într-un fel, corpul tău nu era al tău.

 „Corpul femeii aparținea statului. Poliția veghea ca femeia să își îndeplinească rolul de femeie și să nască copii”, explică psihoterapeutul Cătălina Hetel.

Dorina, în vârstă de 56 de ani, își amintește că studentă fiind, a fost obligată să meargă la un control ginecologic, alături de colegele ei, ca să poată intra în sesiune. Sentimentul a fost că erau duse la abator. Ginecologul, „un bărbat destul de spurcat la gură”, a vrut să îi vadă și sânii. I-a pus mâna pe ei și i-a zis că poate alăpta, „chiar dacă sânii sunt mici, sunt liberi”. A fost primul contact cu un ginecolog. 

Corpul femeii aparținea și comunității. 

„Mama m-a făcut când avea 21 ani. Erau în relație de cinci ani înainte sa se căsătorească și pentru că nu rămăsese gravidă în primul an după căsătorie, lumea o întreba dacă e bolnavă. Societatea și rudele așteptau ca imediat să apară și copilul”, povestește Ionela.

Sarcinile nedorite au dus la formarea multor familii în care partenerii nu se cunoșteau aproape deloc. Erau doi străini care ajungeau să împartă o viață.

Nici fetele, nici băieții nu apucau să știe cine sunt, ce le place, ce vor, de foarte multe ori fiind împiedicați de exact acele sarcini, explică psihoterapeutul Cătălina Hetel. Sunt mulți copii născuți la 7-8 luni după nuntă, care conștientizează în terapie că părinții lor s-au căsătorit din cauza lor, nu datorită lor, că au fost nevoiți să stea împreună pentru că au existat ei, nu pentru că au ales asta. Impactul emoțional e foarte puternic. 

Noi ne formăm în ochii mamei. Mama ne privește cu mândrie, cu iubire, e al meu, mă bucur că este. Unii spun: Eu nu am văzut asta. De foarte multe ori, pentru mama aceea, acel copil i-a dat o turnură vieții. Din momentul ăla, eu a trebuit să merg pe drumul ăsta. Poate că dacă acest copil nu exista, drumul meu era altul. Ăsta e un moment T0 foarte dureros

, spune Cătălina Hetel. 

În unele cazuri, mamele le-au spus direct copiilor lor că nu i-au dorit și că aceștia au fost doar niște accidente. 

„Eu sunt exact un produs al decretului care s-a dat în ‘66, sunt născută în ‘67. Știu în mod direct de la mama mea care mi-a spus că nu m-a vrut, dar dacă nu a avut încotro, m-a făcut. Mi-a zis într-un context când era ea supărată”, povestește Cristina Săracu, în vârstă de 54 de ani. 

Cristina spune că a știut dintotdeauna că e atrasă de femei, dar că prima dată când a vorbit despre asta cu cineva, în afară de partenera ei, a fost la începutul anilor 2000. I-a mărturisit atunci unei prietene.

Homosexualitatea a fost criminalizată în România, prin articolul 200, introdus în Codul Penal în 1968. Prevederea a fost abrogată abia în 2001. Cristina povestește că prima ei relație cu o femeie a început în primul an de facultate, în 1987, și că a durat 13 ani. Descrie relația ca fiind una „minunată”, în mare parte, inclusiv din punct de vedere al sexului. Într-un cuplu de lesbiene nu exista riscul să rămâi însărcinată. Pe de altă parte, dacă erai prinsă, puteai să ajungi la închisoare sau să îți pierzi locul de muncă, familia, reputația.

Emilia, a cărei mamă nu a mai dat la arhitectură pentru că s-a născut ea, spune că separă foarte tare sexul de ideea de copil. „Să știi că imoral mi se pare mai degrabă să faci copii. Și-am avut tot felul de explicații pentru asta, că mediul, cariera, că viața e un chin și de ce să aduci copii pe lume. Dar cred că pe fundal e o altă credință, că a avea copii îți poate distruge viața.”

Învățând pe propria piele că sexul putea să ducă foarte ușor la o sarcină nedorită și să îți dea viața peste cap, multe mame au transmis temerea asta fetelor sau nepoatelor lor.

În general, fetele au învățat de la mamele lor că sexualitatea e ceva greșit, iar să fii femeie e ceva îngrozitor, ceva foarte greu, spune Cătălina Hetel. 

După atâtea necazuri cu sarcinile mele nedorite este o minune că nu am înnebunit. Din cauza asta mă felicit că am doi băieți în loc de două fete care ar fi trecut și ele prin toate necazurile mele

, conchide una dintre femeile intervievate de cercetătoarea Adriana Băban.

Frica și reprimarea au dominat felul în care părinții au vorbit cu copiii lor despre sexualitate și după prăbușirea regimului comunist și dispariția decretului 770 din viețile oamenilor. Ruxandra, în vârstă de 36 de ani, a crescut auzind în permanență de la mama ei, care făcuse mai multe avorturi clandestine, că nu trebuie să rămână însărcinată. În copilărie nu i-a văzut niciodată pe părinții ei afectuoși unul cu altul. 

Ruxandra nu a rămas niciodată însărcinată, dar nici nu s-a bucurat de viața ei sexuală până târziu. A trăit reprimându-și mult timp emoțiile și dorințele sexuale. Abia la 28 de ani a început să vadă lucrurile altfel, când a ieșit dintr-o relație cu singurul ei partener sexual de până atunci. Spune că și-a trăit atunci a doua adolescență și a început să se cunoască pe sine. „Eram foarte competentă la jobul meu, dar legat de cine sunt eu, am luat-o aproape de la 0 la 28 de ani”. 

Au fost și femei care s-au redescoperit pe sine în planul sexualității după 1989, după ce au scăpat de stresul sarcinilor, după ce copiii lor au crescut, văzând seriale și filme care aduceau o altă concepție despre sex și intimitate. Ionela, 34 de ani, spune că are o relație foarte apropiată cu mama ei. Îi spune despre relațiile ei, vorbesc despre jucării sexuale. „Cred că după ce am mai crescut eu, ea s-a redescoperit. S-a reinventat. E o femeie incredibilă mama. În prima mea relație, am mers imediat după la ea și am fost împreuna la ginecolog ca să primesc toate informațiile.”

Mihaela Miroiu spune că observă o schimbare radicală de percepție în ceea ce privește sexualitatea la generațiile de 20 și ceva de ani și sub 20, care au mult mai puține inhibiții în zona asta și „mult mai clar conturată ideea că nu există diferențe între bărbați și femei în sensul de a cere o relație calitativă de la celălalt.” 

Una dintre moștenirile felului în care femeile și bărbații s-au raportat la sexualitate înainte de ‘89 este o relație defectuoasă cu intimitatea, crede psihoterapeutul Cătălina Hetel. Dacă sexul poate fi periculos, atunci tot ce ține de intimitate este un pericol. „Cred că una dintre problemele la cuplurile de acum e problema de intimitate. Nu știu să fie intimi. Oamenii vorbesc despre viața lor sexuală, dar foarte greu vorbesc despre intimitate”, explică aceasta. 

O altă moștenire e lipsa de repere în viața de cuplu, adaugă psihoterapeutul. Părinții erau, de multe ori, doi străini care locuiau în aceeași casă și făceau niște treburi împreună, nu doi parteneri. Deveniți adulți, copiii lor spun doar că nu vor să fie ca aceștia în relații, însă nu știu cum să fie altfel. 

Unele paciente îi povestesc că își amintesc de mama lor doar în rolul de mamă, dar nu au nicio amintire cu aceasta în rolul de soție, de parteneră. Soție însemna să-i dai soțului să mănânce, să calci rufe, să mai cicălești din când în când. Crescute în acest mediu, fiicele, la rândul lor, nu știu să se apropie de partenerii lor, mai ales după ce devin mame. Sunt și bărbați care spun că nu vor să fie ca tații lor, dar habar nu au cum să fie altfel, cum să fie prezenți în căsnicie.

Modelul matern e respins de foarte multe ori. Nu vreau să fiu ca mama. Mamele erau percepute ori ca fiind reci și absente, ori prea prezente și anxioase. În multe cazuri, mamele se pierdeau în relația cu copiii lor, devenind foarte preocupate de aceștia, sacrificând toate bucuriile vieții pentru copii, ca să scape de povara sexului sau ca să scape de un bărbat pe care nu îl iubeau. 

Maria, femeia în vârstă de 53 de ani a cărei mamă a trăit într-o abstinență sexuală totală de la 30 de ani, spune că epoca decretului a fost o vreme cumplită pentru femei. 

I-a rămas în minte o imagine din august 1989, când a ajuns la spital după ce a pierdut o sarcină: mai multe femei aliniate pe niște scaune de consult, chiuretate pe viu, iar după o perdea, un șiroi de sânge și o femeie care plângea, în timp ce un bărbat o întreba într-una: „Cine ți-a provocat? Nu spui? Mori!”

„Fata mea care are 31 de ani nu îmi poate înțelege frica de medicul ginecolog. Îi explic, dar nu poate să înțeleagă. Doar atâta am vrut sa zic, că viața atunci pentru femei era un calvar”, conchide Maria. 

Psihoterapeutul Cătălina Hetel spune că multe femei au supraviețuit negând realitatea. „Hai că nu a fost chiar așa. Lasă că nu a fost chiar așa de rău. Uite că ne-am descurcat. Negarea e cea mai simplă modalitate de a te apăra. Nu ai cum să treci prin toată nebunia aia și să realizezi ce ți se întâmplă. Fiicele lor sunt supărate pe mamele lor pentru că ele nu înțeleg cum de acestea nu au văzut, nu au sesizat anormalul. Eu le spun de multe ori că dacă sesizau anormalul, înnebuneau.”

Unele femei încearcă să povestească prin ce au trecut, dar într-un fel detașat, povestește psihoterapeutul. „Știi cum e povestirea posttraumatică? E rece. Am trăit aia, am făcut 15 avorturi, m-am dus acolo, am stat pe masa de bucătărie, e ok. Povestești niște lucruri absolut traumatice cu detașare.” Stilul acesta de a relata e o modalitate de a evita emoțiile asociate acelor evenimente, despre care intuiești că ar fi copleșitoare. „Povestești așa ca să nu simți. Dacă simți, e prea mult.”

Psihoterapeutul cred însă că e nevoie ca aceste experiențe să fie puse în cuvinte. Altfel, traumele se rostogolesc din generație în generație. E o povară transgenerațională, transmisă mai departe, pe muțește, prin secrete de familie, prin lipsa de conștientizare la nivel de societate. Efectele se rostogolesc și în prezent.

Noi suntem foarte toleranți la abuz, de exemplu, dar nu înțelegem de ce. Am trăit abuz, am fost învățați că nu e abuz, că e iubire, iar noi în momentul ăsta nu mai decodăm corect. Abuzul nu-l decodăm corect. Minciuna n-o decodăm corect

, adaugă Cătălina Hetel. 

„Nu poți să te bați cu istoria. Asta a fost”, concluzionează și Mihaela Miroiu. 

Nu mai putem decât să luăm notă, să înțelegem și să folosim trecutul ca pe un sistem de alarmă.