90% din spitalele județene și municipale nu au proceduri sau decizii scrise referitoare la avortul la cerere. Serviciul e legal, dar regula practică e simplă și brutală: dacă vor medicii, fac; dacă nu vor, nu fac.

Medicul e sigur pe vederile sale: avortul nu poate fi catalogat decât ca un „gest barbar”.

Lucrează în secția de Obstetrică-Ginecologie a Spitalului Municipal Fălticeni și crede că discuția pe care i-o propunem e, pur și simplu, „despre a omorî un om”. „Eu dacă v-aș ucide pe dumneavoastră nu ar fi un gest barbar?”, ne întreabă doctorul.

Ne propune, „ca glumă”, un exemplu ca să înțelegem. Să zicem că o pacientă are un copil acasă și vine cu o sarcină de 12 săptămâni și vrea un avort. „Haideți să îl omorâm pe ăla de acasă, că ăla consumă. Ăsta micul nu consumă”, ar mustra-o medicul. Apoi i-ar spune că e ilegal să dea curs unei solicitări de întrerupere voluntară a sarcinii. Așa crede doctorul, că avortul la cerere este interzis în spitalele publice din România.

Însă medicul de la Fălticeni se află în eroare.

Avortul la cerere a fost decriminalizat în România acum aproape 32 de ani, prin decretul-lege numărul 1 din 26 decembrie 1989. Acest act anula, chiar în zorii României democratice, o serie de legi din anii regimului comunist. Printre ele și decretul numărul 770 din 1 octombrie 1966 care restricționa, aproape complet, accesul la avort.

Nu există nicio lege care să interzică întreruperea voluntară a sarcinii în spitalele de stat. Refuzul multor medici de a furniza acest serviciu duce însă, de facto, la o restricționare severă a accesului la întrerupere de sarcină la cerere, în sistemul sanitar public. 

Infografic: Edit Gyenge

Au trecut 55 de ani de la decretul ceaușist care scotea în afara legii dreptul femeilor de a cere un avort. Până în 1989, interdicția legală s-a soldat cu cel puțin 10 de mii de avorturi ilegale sfârșite cu decesul femeii supuse procedurii. Estimările neoficiale propun chiar un număr dublu: 20 de mii de victime ale decretului, între 1966 și 1989. 

Interzicerea avortului nu a provocat tragedii doar în oameni, ci și în societate, lăsând urme în sisteme publice precum cel medical, al asistenței sociale sau serviciilor maternale.

Suntem încă moștenitorii decretului anti-avort din 1966. Și pentru că lucrurile stau așa, și nu altfel, ne-am propus ca în următoarele săptămâni și luni să vorbim despre întreruperile de sarcină, abordând subiectul din multiple perspective. Aici, pe Jurnalul Decretului.

Prima perspectivă, pe care v-o propunem în deschiderea seriei noastre jurnalistice, e despre accesul la serviciile de întrerupere voluntară a sarcinii în spitalele publice din România. Și e, mai ales, despre inexistența unor proceduri și decizii scrise cu privire la furnizarea sau sistarea acestui serviciu medical la cerere. Veți afla de ce hârtiile sunt atât de importante.

Au existat, de-a lungul anilor din urmă, mai multe relatări de presă care semnalau neacordarea efectivă a acestui serviciu medical în mai multe unități sanitare publice din țară. Sunt disponibile, de asemenea, mai multe cercetări sistemice întreprinse de organizația non-guvernamentală Centrul Filia, care indică același lucru: că există o dificultate sporită în a beneficia de avorturi la cerere în spitalele publice din România.  

Platforma de investigații Să fie lumină a publicat în 2019 cazul Spitalului Județean Neamț, unde femeile care solicitau un avort erau trimise, spre consiliere, la preot. De la care trebuiau să obțină și o ștampilă pe o hârtie, în caz că doreau să continue, în ciuda consilierii, cu procedura medicală.

Între timp, eventualele solicitante nu mai trec prin acest proces la SJU Neamț. Din 2015, la nivelul unității sanitare publice nu se mai fac avorturi la cerere. Există chiar o hotărâre scrisă în acest sens. E una dintre puținele astfel de acte adoptate la nivelul spitalelor publice, întrucât majoritatea covârșitoare a celor care nu oferă serviciul de avort la cerere nu au emis o decizie formală în acest sens.

116 spitale publice investigate

116 spitale publice investigate

Teoretic, întreruperea voluntară a sarcinii este legală și se oferă în sistemul sanitar public din România. Practic, aproape o treime din spitalele publice – județene, municipale sau maternități – din țară resping solicitările de a efectua avorturi la cerere. Dacă le adăugăm și unitățile medicale care au sistat acest serviciu în pandemie, ajungem la un total de peste 40% spitale publice unde nu s-au mai făcut, în ultimul an și jumătate, întreruperi voluntare de sarcină.

Probabil că niciun alt serviciu medical, permis de lege, reglementat (de unele spitale) prin proceduri și oferit teoretic pe hârtie, nu suferă în practică de o asemenea limitare a accesului, cauzată chiar din interiorul sistemului medical de refuzul medicilor de a efectua astfel de proceduri. Justificările lor țin de etică și, de cele mai multe ori, de vederi religioase.

Întreruperea voluntară a sarcinii este unul dintre cele mai dezbătute subiecte publice ale prezentului, în România, dar și în alte țări de pe sau de dincolo de Bătrânul Continent. Face, de ani de zile, obiectul unor dispute tot mai inflamate.

Se vorbește despre dreptul femeilor de a beneficia de un astfel de serviciu medical, dacă îl solicită. Se vorbește despre dreptul medicilor de a refuza acordarea serviciului de întrerupere voluntară a sarcinii. Însă se vorbește mai puțin despre obligația sistemului medical (și a componentelor sale) de a asigura furnizarea acestui serviciu în condiții optime.

Un medic are dreptul legal de a refuza să efectueze un avort la cerere. Dar spitalul public care îl angajează are obligația de a-i asigura pacientei refuzate o alternativă. În cele mai multe situații, în România de astăzi alternativa e un alt spital, dacă nu cu totul un alt județ, la zeci sau sute de kilometri distanță.

Foto: George Călin / Inquam Photos

Începând cu luna iulie, am trimis solicitări de acces la informații de interes public către 116 unități medicale publice – spitale județene, spitale municipale și maternități. Le-am selectat folosind un principiu simplu: cel al standardului medical oferit. Cu alte cuvinte, nu am inclus în documentarea noastră și spitalele orășenești din considerentul că majoritatea oferă asistență medicală minimă – iar, în mod practic, cele mai multe solicitante dintr-un județ s-ar îndrepta către unitățile sanitare publice mai mari, de la nivel municipal sau județean.

Imaginea de ansamblu pe care am obținut-o, strângând vreme de aproape două luni de zile răspunsuri, documente și statistici de la nivelul celor 116 spitale solicitate, este a unui sistem medical în care avortul la cerere se oferă de multe ori fără un ghidaj de proceduri scrise sau se refuză, în aproape o treime din unități, pentru că așa au decis medicii, fără nicio decizie formală de sistare a serviciului adoptată la nivelul spitalului.

Hârtiile care nu există

Hârtiile care nu există

Există județe în România în care nici spitalele municipale, nici unitatea județeană nu fac avorturi la cerere. Un astfel de caz este județul Neamț, unde în ultimii anii (2017- iunie 2021) cele patru spitalele publice cu secții de obstetrică-ginecologie investigate au raportat 0 avorturi la cerere. În tot acest timp în clinicele private din județ s-au făcut aproape 2.000 de întreruperi la cerere, potrivit datelor obținute de Jurnalul Decretului de la INSP.

Vom aborda într-un articol viitor filierele private către care se îndreaptă solicitantele de avort refuzate în spitalele publice.

Lipsa procedurilor și deciziilor scrise care reglementează furnizarea serviciului medical de întrerupere voluntară a sarcinii este flagrantă, potrivit datelor compilate de Jurnalul Decretului.

Mai puțin de 10% din spitalele chestionate în cadrul documentării dispun de protocoale medicale specifice, adică de reguli scrise care să standardizeze oferirea serviciilor de avort la cerere. Mai precis, din cele 116 unități sanitare vizate, doar 76 de spitale municipale, județene și maternități oferă servicii de întrerupere voluntară a sarcinii, iar între acestea doar 11 au adoptat astfel de protocoale și proceduri scrise.

Maternitatea Buftea este printre puținele unități care au protocol. Click pe imagine pentru a vedea documentul complet.

În mod similar, între cele 34 de spitale investigate care nu oferă (fără legătură cu limitările impuse de pandemie) servicii de întrerupere a sarcinii, doar două pot prezenta hotărâri administrative emise în acest sens.

Nu am întrebat cele 116 de spitale vizate doar dacă fac sau nu, la cerere, avorturi. Le-am solicitat în mod expres documente pentru o stare de fapt sau alta.

În multe situații, însă, hârtiile lipsesc cu desăvârșire. Paradoxal, deși doar în trei din cele 116 spitale investigate sunt înregistrate administrativ referate ale cadrelor medicale care solicită sistarea avorturilor la cerere, lipsa efectivă a serviciului se constată în mult mai multe unități sanitare. De 11 ori mai multe.

Referate ale cadrelor medicale către conducerile SJU Neamț și Municipal Hunedoara. 

De ce am insistat să aruncăm privirea în această direcție, a fundamentelor de hârtie, și să primim de la spitalele vizate chiar hârtiile în cauză? Pentru că ne-am imaginat, la momentul formulării solicitărilor de acces la informații publice, că vom putea vedea mai clar contextul birocratic în care se oferă sau se refuză serviciile de avort la cerere în spitalele publice românești.

Am obținut, în schimb, un peisaj statistic care descrie o situație contradictorie: un serviciu medical legal este oferit, în cele mai multe spitale municipale, județene și maternități din România, dacă vor medicii din secția de obstetrică-ginecologie. Dacă nu vor, nu se oferă, iar spitalele se apără spunând că a fost decizia lor voluntară – și nu e nevoie să o justifice.

Înapoi în comunism,
pe masa din bucătărie

Înapoi în comunism, pe masa din bucătărie

Lipsa hârtiilor scrise cu privire la sistarea avorturilor la cerere, deși o realitate efectivă în zeci de spitale publice românești, îi poate submina unei eventuale solicitante până și dreptul legal de a acționa în judecată unitatea sanitară care îi refuză serviciul medical. 

„Orice caz în instanță sau plângere administrativă trebuie să se bazeze pe probe. Și desigur, o probă scrisă rămâne cea mai bună probă pe care poți să o arăți în fața unui judecător. Dar și spitalele care nu au o decizie în acest sens nu sunt absolvite de răspundere juridică dacă există un caz împotriva lor”, explică avocata Iustina Ionescu, specializată în spețe legale care pun în discuție chestiuni din sfera drepturilor omului.

Avocata consideră că o pacientă căreia i se refuză un avort la cerere într-un spital public ar putea lua în calcul o acțiune în instanță împotriva unității sanitare. Nu atât pentru reușita (deloc garantată) a unui astfel de demers, cât pentru semnalul pe care o astfel de acțiune l-ar da. E foarte importantă documentarea unor astfel de cazuri – și de aceea merită să începi de undeva, crede Iustina Ionescu.

„Trebuie să ținem cont de stigma care este asociată pacientelor care au nevoie de avort și cumva acest lucru explică de ce nu au existat până acum cazuri în instanțe”, explică avocata lipsa unor astfel de procese în ciuda numărului mare de spitale care refuză să acorde servicii de întrerupere voluntară a sarcinii.

„Faptul că femeile au obligația să plătească din propriul buzunar aceste servicii medicale și că spitalul trebuie să dea chitanță nu înseamnă că e ceva facultativ pentru spital. Pentru că așa ce facem? Poate fi refuzat orice serviciu medical care nu este asigurat prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Unde ne ducem să ne tratăm? Pe masa din bucătărie înapoi ca în comunism?”

Iustina Ionescu, avocată

Cum poate fi conciliat dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu un copil cu dreptul medicului de a refuza efectuarea unui act medical dacă solicitarea îi aduce atingere valorilor morale? I-am întrebat și pe Nicolae Voiculescu și Maria Berna, cadre universitare (la Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu din București) care au scris despre exercitarea drepturilor reproductive.

Răspunsul duo-ului universitar nu lasă loc de interpretări: „refuzul medicului de a efectua un avort la cerere nu poate genera de plano (n.r. automat) repercusiuni juridice”. Dar medicul care refuză ar trebui să îndrume persoana refuzată către un alt coleg medic (sau către o unitate sanitară apropiată).

Însă, arată Voiculescu și Berna în răspunsul remis la solicitarea noastră, opțiunea „pentru avort poate fi asigurată atât timp cât refuzul efectuării actelor medicale de avort în temeiul lezării valorilor morale ale medicului nu devine un fapt generalizat la nivelul unei societăți”.

În fapt, în România există zeci de spitale publice în care toți medicii din secțiile de obstetrică-ginecologie refuză să efectueze avorturi la cerere.

La Spitalul Municipal Marghita din județul Bihor nu se mai fac avorturi la cerere de ani de zile. Nimeni nu mai știe cu precizie când s-a renunțat la acest serviciu. O hârtie administrativă care să consfințească formal acest fapt nu există. Managerul unității, Aliz Bradacs, nici nu consideră că ar fi necesară, justificând simplu situația: „La noi e o cutumă să nu se facă întreruperi de sarcină”. 

Medicul Ștefan Ion, șeful secției de obstetrică-ginecologie a spitalului din Marghita, se apără spunând că nu există pur și simplu condițiile materiale necesare pentru a furniza acest serviciu medical. „Nu putem asigura circuite separate, cu atât mai mult în situație de pandemie”, spune medicul. Întrebat dacă refuzul de a face întreruperi de sarcină are la bază și motive religioase, de conștiință, admite că există în secția pe care o conduce „și colegi care au acest concept”.

În orice caz, conchide medicul, „e anacronic să ne preocupăm de chiuretajele la cerere când există contracepție”.

Vederile medicilor nu pot limita
drepturile pacienților

Vederile medicilor nu pot limita drepturile pacienților

Pe rolul Curții Europene pentru Drepturile Omului au existat, în ultimul deceniu, două dosare împotriva statului polonez care au pus în discuție acordarea serviciilor medicale de avort la cerere (n.r. – Polonia este una dintre țările europene în care s-a încercat în mod repetat restrângerea dreptului la întrerupere voluntară a sarcinii).

Argumentația legală folosită în hotărârile CEDO poate oferi un cadru relevant de discuție și pentru situația românească evidențiată de documentarea realizată de colectivul nostru jurnalistic.

Într-o decizie CEDO din 2011, emisă în cazul R.R împotriva Poloniei, este prezentat, printre altele, argumentul Raportorului special privind dreptul fiecăruia de a se bucura de cel mai înalt standard de sănătate fizică şi mentală (din cadrul Oficiului Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului).

Potrivit acestuia, „dacă un stat a permis furnizorilor să se opună conştient furnizării de servicii de sănătate, trebuie să se asigure că are alte proceduri adecvate pentru protejarea abilităţii femeilor de a-şi exercita în mod eficient drepturile prevăzute la art. 8 din convenţie, inclusiv dreptul la avort dacă este legal şi dreptul la informare în ceea priveşte starea lor de sănătate.”

Cazul R.R. împotriva Poloniei era chiar despre acest lucru: unei femei îi fusese refuzat accesul la investigații medicale și avort. 

În aceeași decizie, CEDO explică următorul lucru: „Pentru Curte, statele sunt obligate să organizeze sistemul serviciilor medicale în aşa fel încât să asigure că exercitarea efectivă a libertății de conştiinţă a medicilor în context profesional nu îi împiedică pe pacienţi să obţină acces la serviciile la care au dreptul conform legislaţiei aplicabile.”

Într-un al doilea caz, P. și S. împotriva Poloniei, constituit după ce unei fete violate i se refuzase accesul medical la avort, Curtea a observat că guvernul polonez se referise în apărarea sa la dreptul medicilor de a refuza anumite servicii din motive de conștiință, conform articolului 9 din Convenție (libertatea de gândire, conștiință și religie).

Cu toate acestea, nota CEDO, statele sunt obligate să-și organizeze sistemul de sănătate într-un mod în care exercitarea acestui drept să nu împiedice pacienții să obțină acces la servicii la care au dreptul prin lege.

Statul român a fost scutit deocamdată de acțiuni în instanță ale femeilor cărora le asigură, prin lege, dreptul la servicii medicale de avort la cerere, dar pe care îl limitează prin însăși funcționarea defectuoasă, lipsită de predictibilitate și proceduri, a sistemului medical public.

În situația în care un dosar constituit împotriva României la CEDO ar viza acordarea serviciilor de întrerupere a sarcinii, judecătorii Curții se vor ghida probabil după filosofia deja întemeiată: chiar dacă e dreptul medicilor să nu efectueze proceduri medicale pe care le consideră contrare valorilor personale, obligația statului e să se asigure că astfel de decizii nu limitează dreptul femeilor care solicită un avort.

Fără alternativă

Fără alternativă

În România există 34 de spitale județene, municipale și maternități (așadar, unități sanitare de primă linie) care nu fac întrerupere voluntară a sarcinii. Sistarea acestui serviciu la cerere nu are nicio legătură cu pandemia. Unele dintre aceste spitale nu mai prestează astfel de servicii medicale la cerere de mai bine de zece ani. Între unitățile sanitare investigate, doar două au o decizie administrativă în acest sens, SJU Neamț și Spitalul Municipal Hunedoara.

Click pe imagine pentru a vedea documentul complet.

Avortul medicamentos presupune administrarea orală și vaginală a unor comprimate. Spre deosebire de cel chirurgical, efectuat de doctor, avortul medicamentos presupune mai multă responsabilitate din partea pacientei care își administrează independent măcar o parte din tratament. Dacă avortul chirurgical durează câteva minute, cel medicamentos se întinde pe câteva zile.

Cea mai importantă diferență între cele două proceduri e reprezentată de perioada în care pot fi realizate. Dacă la avort chirurgical se poate apela până în a 12-a săptămână de sarcină, cel medicamentos este timpuriu, putând fi utilizat ca metodă până în a șaptea săptămână. 

În județul Sălaj, pe lângă SJU Zalău care ne-a spus că face întreruperi la cerere, dar a raportat 0 cazuri în 6 ani de zile, mai este un spital orășenesc care are secție de obstetrică-ginecologie. Însă și acesta a raportat tot 0 cazuri în ultimii patru ani și jumătate. Practic la nivelul județului Sălaj nu s-a făcut niciun avort la cerere în ultimii ani. Datele obținute de noi arată că se fac însă la privat. 260 în ultimii patru ani și jumătate. 

În județul Olt, din cele 4 spitale cu secții de obstetrică-ginecologie, două nu fac întreruperi la cerere. Spitalul Municipal Caracal nu mai face avorturi la cerere din 2016. Iar SJU Slatina nu mai face această procedură din 2009, din lipsă de spațiu. Începând cu 2018 un singur avort la cerere a fost raportat la nivelul spitalelor publice din județ.

În județul Hunedoara, SJU Deva spune că face întreruperi voluntare, dar nu are niciun avort la cerere raportat în ultimii șase ani. Spitalele Municipale Hunedoara, Orăștie, Lupeni și Brad nu fac întreruperi de sarcină la cerere. Spitalul Municipal Vulcan spune că oferă procedura. A raportat însă 0 cazuri din 2015-2020

La Botoșani, potrivit răspunsului furnizat de spitalul județean local, serviciul medical de avort la cerere este oferit strict în baza „motivației de conștiință” a medicilor. De altfel, spitalul are două secții de obstetrică-ginecologie – și doar medicii secției a II-a onorează solicitările de întrerupere voluntară a sarcinii.

La Ploiești, unitatea județeană de urgență arată în răspunsul formulat la solicitarea noastră că nu oferă servicii de avort la cerere pentru că ele pot fi oferite doar într-un spital de monospecialitate. Aserțiunea e, în cel mai bun caz, discutabilă – din moment ce zeci de spitale județene din România fac totuși întreruperi de sarcină. 

SJU Ploiești susține că pacientele refuzate de spital se pot adresa Maternității Ploiești sau unui cabinet privat. În pandemie, eventualelor solicitante le-a rămas doar varianta clinicii private, întrucât maternitatea din localitate a sistat serviciul de avort la cerere din cauza COVID-19.

Nu puține dintre spitalele solicitate ne-au oferit răspunsuri despre lipsa de sustenabilitate a serviciilor de avort la cerere sau despre caracterul „criminal” al procedurii. Iată două exemple. 

În fine, o mențiune specială pentru Spitalul Județean de Urgență Ilfov. Deși statistica pe care ne-au furnizat-o indică faptul că oferă servicii de avort la cerere, unitatea refuză să pună la dispoziție eventuale solicitări ale cadrelor medicale în care se solicită sistarea serviciului. Administrația spitalului consideră că astfel de solicitări „nu sunt de interes public” și nu privesc desfășurarea activității medicale.

Avortul la cerere e o urgență.
Sau nu e?

Avortul la cerere e o urgență. Sau nu e?

În anul 2020, câteva recomandări cu privire la întreruperea la cerere a cursului sarcinii au ajuns la spitalele publice din România.

Documentul fusese întocmit de Comisia de Obstetrică-Ginecologie din Ministerul Sănătății și semnat de Elvira Brătilă, președinta organismului de lucru. Colectivul jurnalistic care documentează articolele publicate pe Jurnalul Decretului se află în posesia acestui act.

El este important pentru că, la startul pandemiei de coronavirus, formula câteva puncte de vedere care să ghideze spitalele în efortul de furnizare a serviciilor medicale de avort la cerere.

Astfel, documentul MS notează că „pacientele care optează pentru întrerupere la cerere a cursului sarcinii constituie urgență prin natura evoluției biologice, fiind condiționate de un interval de timp limită în care se poate efectua procedura”. În consecință, arăta comisia MS, „vor beneficia de asistență medicală specifică”.

„Femeile care solicită întreruperea cursului sarcinii vor avea acces nerestricționat la consult și asistență de specialitate”, arăta hârtia emisă de MS.

Se mai recomanda, de asemenea, avortul medicamentos ca posibilă alternativă la avortul chirurgical (acolo unde spitalele nu puteau asigura circuite de acces separate).

Am căutat-o pe Elvira Brătilă pentru a înțelege semnificația recomandărilor emise de Comisia de Obstetrică-Ginecologie a Ministerului Sănătății sub președinția sa. Între timp, medicul nu mai conduce organismul ministerial, fiind doar simplu membru.

Deși indicase în hârtia oficială din 2020 că avortul la cerere trebuie tratat ca urgență medicală, Elvira Brătilă a adoptat în dialogul cu noi o poziție mult mai nuanțată.

Un reproș la adresa jurnaliștilor

Un reproș la adresa jurnaliștilor

Romanița Iordache nu-și reține comparația. „Dacă mă specializez în chirurgie, îi pot spune pacientului meu <eu nu fac transfuzii de sânge pentru că am trecut la Martorii lui Iehova>?”

Cercetătoare în domeniul drepturilor omului, Iordache consideră că medicii din sistemul public care refuză să facă întreruperi de sarcină din considerente religioase se pot orienta spre clinicile private. 

„Poți să alegi în cabinetul tău privat să oferi un serviciu limitat. Problema e că atunci când ești în spitalul public trebuie să îndeplinești mandatul spitalului public. Și în momentul acesta în România încă este legală întreruperea de sarcină la cerere. Încă am spus. Cred că drepturile dacă nu ți le înțelegi și nu ți le trăiești zi de zi le pierzi.”, susține Romanița Iordache.

O parte dintre medicii din spitalele publice vizate de documentarea întreprinsă de Jurnalul Decretului ar contesta cu vehemență opiniile cercetătoarei. Unii ne-au reproșat și nouă, jurnaliștilor, că punem întrebări despre accesul (adesea limitat) la serviciile de avort la cerere.

Nu efectuam chiuretaje uterine, nici avorturi medicamentoase, ne-au indicat – sub semnătura șefului de secție – cadrele de obstetrică-ginecologie de la Spitalul Municipal Pașcani. „Este decizia liber consimțită a medicilor din secție, bazată pe concepte morale și religioase”, arată răspunsul.

Rândurile se transformă, în final, într-o acuzație la adresa jurnaliștilor: „Nu înțelegem de ce, în mod logic, nu exercitați presiuni asupra Ministerului Sănătății pentru a reactiva programele de plafinicare familială în scopul obținerii de gratuități în contracepție decât să exercitați presiuni nejustificate asupra medicilor ginecologi”.

Vom scrie, pe Jurnalul Decretului, și despre sistemul de planning familial.

O problemă în sarcina statului

O problemă în sarcina statului

„Există obligativitatea de a oferi un serviciu public”, consideră Radu Vlădăreanu, președintele Societății de Obstetrică și Ginecologie din România. „Nu poate toată lumea, dintr-o dată, să aibă probleme de conștiință. Dacă nu se oferă avortul la cerere, ajungi la avort provocat. Puține se duc în alte județe sau să caute prin alte părți”, susține Vlădăreanu. 

Mai crede că, atâta vreme cât legea permite, sistemul de sănătate publică ar trebui să ofere acest serviciu la cerere. „Poate nu poți chirurgical, atunci oferă-l pe cel medicamentos”, susține președintele SOGR. 

„Aici discutăm individul, medicul care pretinde că e obiector de conștiință”, arată cercetătoarea Romanița Iordache. Crede că ar trebui să discutăm cine este responsabil în a asigura respectarea drepturilor pacienților. Răspunderea principală e a sistemului național de sănătate, deci vorbim de răspunderea spitalelor, consideră cercetătoarea. Rămâne obligația spitalului de a oferi serviciul medical. 

Romanița Iordache e sigură pe vederile sale: „A spune că pe o rază de 200 de km există totuși cineva care oferă acest serviciu sau a spune că peste drum este cineva care oferă contra cost este un eșec în a asigura dreptul la sănătate și dreptul femeilor de a decide în legătură cu propriul corp”.


Despre autori


Authors

  • Jurnalistă la Dela0.ro și membră a colectivului Să fie lumină. A debutat în presa TV, dar din 2014 lucrează în media alternativă.

  • Jurnalistă la Libertatea. A scris anterior pentru publicația Scena9 și platforma Romania Insider. Alte colaborări au inclus Balkan Insight, Politico sau Decât o Revistă.

  • Jurnalist freelancer. A lucrat la Europa FM, BBC și Radio România. A fost reporter colaborator la Decât o Revistă. În presa independentă din 2010.

  • Co-fondator al publicației Dela0.ro și editor coordonator al proiectului de investigații Să fie lumină. În presa alternativă din 2011.