La noi era un spital pentru exterminare

Clădirea în care a funcționat, vreme de peste patru decenii, căminul-spital de la Nicorești se află astăzi în ruină.

Decorul încăperilor mai amintește însă că aici au fost cazați – înainte și după 1989 – copii cu dizabilități grave, abandonați de părinți în îngrijirea statului român. La noi era un spital pentru exterminare, mărturisește o fostă infirmieră. 

Primii voluntari străini care au venit la Nicorești, după revoluție, au găsit în căminul-spital o realitate vecină cu lagărul.

Pe copii nu-i mângâia nimeni. Nu vorbea nimeni cu ei. Nu făcea nimeni școală cu ei. Erau sălbatici și nu știau să zâmbească.

În octombrie 2021, fotograful Andrei Becheru a însoțit la Nicorești reporterii care colaborează în cadrul proiectului Jurnalul Decretului. Reușisem să obținem acces în clădirea fostei instituții de protecție a copilului.

Înăuntru am găsit un timp care a rămas pe loc. Anul e 2021, dar paturile în care copiii de la Nicorești își trăiau puținii ani de viață stau încolonate la fel ca acum un sfert de secol.

În sertarele întredeschise încă se găsesc obiecte: nasturi, tacâmuri improvizate și icoane.

În căminele-spital, înainte de 1989, frigul domnea pretutindeni. Și din această cauză mortalitatea era uriașă: copiii găzduiți mureau înghețați, la propriu. Voluntarii străini veniți după revoluție la Nicorești au instalat în camere radiatoare.

Până atunci, încăperile înalte ale căminului fuseseră încălzite cu soba. Câte una în fiecare încăpere.

Deși erau instituții de ocrotire, în căminele-spital nu exista conceptul de recuperare. Dar, odată cu venirea voluntarilor, unii copii au început să meargă – deși nu o făcuseră până atunci. Localnicii din Nicorești au crezut că asistă la o minune dumnezeiască.

În căminul-spital din Nicorești, saltelele erau mizerabile, iar păturile se aflau la mare căutare.

Evidența era strictă: la fiecare schimbare de tură se numărau și se predau pledurile.

În cimitirul din Nicorești există două plăci de marmură care reconstituie parțial drama copiilor din căminul-spital. Pe aceste plăci sunt menționate 92 de decese. 78 dintre ele sunt ale unor copii mai mici de 10 ani.

După revoluție, când au sosit voluntarii străini, supraviețuitorii din cămin s-au jucat pentru prima oară.

Și au primit pentru prima oară mângâiere.

Astăzi, după închiderea căminului-spital în 2002, în Nicorești funcționează o asociație caritabilă (finanțată integral din fonduri externe) care a preluat foștii beneficiari ai ocrotirii oferite de statul român.

Fără Asociația Bunul Samaritean nu e deloc sigur că ar exista cineva care să le întindă o mână.

Am publicat pe Jurnalul Decretului o serie în trei episoade despre consecințele Decretului 770 din 1966.

A fost odată ca niciodată – dar ar mai putea fi?